Postul, o acţiune de renunţare completã sau parţialã de la hranã, reprezintã principalul mijloc de detoxifiere a organismului prin eliminarea anumitor toxine de la nivelul celulei hepatice.
Păpădia a fost una din plantele medicinale cele mai cunoscute şi utilizate de-a lungul istoriei. Primele informaţii scrise despre păpădie le avem de la medicii arabi din secolele X şi XI, care considerau păpădia un fel de andivă sălbatică. Era mult preţuită de indienii americani, care o foloseau ca şi tonic amar, cicatrizant pentru răni şi arsuri şi ca aliment. In perioada medievală era consumată în Europa sub formă de salată, dar medicii menţionau şi proprietăţile ei sedative şi diuretice. Unul din primii herbologi americani, o descria ca fiind relaxantă, stimulentă hepatic şi având o lentă acţiune diuretică.
Legenda spune că în fiecare primăvară, când înfloresc păpădiile, Zeul vântului dinspre Sud suspină cu tristeţe, în amintirea iubitei sale cu păr auriu.
Zeul Vântului dinspre Sud a văzut într-o zi prin poiene o tânără fată cu păr lung şi auriu, i-a plăcut mult, dar n-a îndrăznit niciodată să se apropie de ea; se mulţumea doar să o urmărească de la distanţă, zile de-a rândul. Intr-una din zile fată n-a mai apărut iar în locul ei a venit o creatură ciudată, cu păr alb-cenuşiu ciufulit. Zeul a înţeles că fata de care se îndrăgostise s-a întâlnit cu fratele lui, Zeul Vântului dinspre Nord, care a suflat asupra ei şi i-a distrus pletele superbe. Zeul Vântului dinspre Sud a oftat cu tristeţe, iar părul fetei s-a desprins şi s-a împrăştiat în toate direcţiile. De atunci n-a mai văzut-o niciodată.
Despre Theseu, cel mai cunoscut erou atenian din mitologia greacă, se spune că ar fi mâncat după ce a ucis Minotaurul, o salată de păpădie pentru a-şi reface forţele.
Denumirea ştiinţifică a păpădiei (Taraxacum oficinale) provine din grcescul “tarassein” care are semnificaţia de “a perturba” sau “a modifica” cu referire la cunoscutul efect depurativ, dar e posibil să provină şi din latinizarea termenului persan “tarash qun” (plantă amară).
Păpădia face parte din flora spontană de pe tot globul. În Europa este răspândită în întreaga emisferă nordică până în zona alpină, dar cea mai largă arie de răspândire e în Asia Centrală. Creşte numai pe lângă aşezările umane.
Este o plantă erbacee perenă cu rădăcină pivotantă lungă de 12-20 cm; datorită acestei rădăcini viguroase păpădia e denumită în China ‘cuiul pământului’. Din această tulpină primăvara devreme răsar frunze lungi ascuţite cu lobi triunghiulari dinţaţi, care formează pe sol o rozetă; din mijlocul acesteia pornesc mai târziu tulpinile cilindrice, goale în interior. Florile sunt galben-aurii iar fructele sunt însoţite de o umbreluţă-un papus alb- uşor purtată de vânt. Infloreşte din aprilie până în octombrie.
În scop terapeutic se folosesc frunzele şi rădăcina. Rădăcina se recoltează toamna, în septembrie-noiembrie, iar partea aeriană primăvara, înainte sau în timpul formării bobocilor florali. Se usucă în strat subţire, în locuri bine aerisite.
Păpădia este o sursă de minerale: fier, cupru, potasiu,fosfor (0,5%- conţine mai mult fosfor decât spanacul şi varza), calciu(1,6%) şi magneziu.
Conţine vitaminele A, B1, C, D.Proprietăţile stimulent digestive se datorează unui principiu amar numit taraxacina.
Rădăcina este bogată în fructoză (concentraţie maximă primăvara) şi inulină (40% toamna),flavonoide cu proprietăţi diuretuce,fitosteroli,lactone cu proprietăţi laxative, acizi cafeic, silicic, palmitic, oleic, taninuri.
Pãpãdia are actiune diureticã datorită flavonoidelor, adjuvant în afecţiuni renale şi retenţie hidrosalină,depurativă-colagogă(stimulează excreţia bilei din vezica biliară, contribuind la îmbunătăţirea digestiei),coleretică(stimulează secreţia de bilă la nivel hepatic),diaforetică(sudorifică),laxativă(prin conţinutul de lactone), stimulează secreţia glandelor exocrine(salivare, pancreatice, glandele secretoare ale mucoasei abdominale) datorită principiilor amare,stimulent hepatic,tonic amar,hipocolesterolemiantă,hipotensivă(datorită acţiunii diuretice),hipoglicemiantă(scade nivelui glucozei sanguine).
Se recomandã pentru lipsa apetitului,diskinezie biliară ,alături de anghinare, insuficienţă hepaticã, creşteri ale colesterolului sanguin (împreună cu anghinarea şi frunzele de mesteacăn),retenţie de apă (edeme, ascită) şi afecţiuni renale ( cistită, pielonefrită, litiază renală) datorită proprietăţilor diuretice.
Este un diuretic foarte eficient deoarece economiseşte potasiul din organism.Se recomandã în constipaţie,obezitate, datorită proprietăţilor diuretice diaforetice, laxative şi stimulent digestive,în gută, reumatism,afecţiuni ale pielii (acnee, eczeme) alături de trei fraţi pătaţi şi rădăcina de brusture, datorită proprietăţilor depurative în diabetul zaharat neinsulino-dependent alături de frunzele de dud şi de afin.
Toate părţile păpădiei pot fi folosite în alimentaţie.