Sfecla roșie (Beta vulgaris rubra, fam. Amaranthaceae,subfamilia Chenopodiaceae)
Denumirea popularã este de napi de mâncare, napi roşii, râpă, sfeclă de borş, sfeclă de masă, ţigle roşii, ţuică.
Sfecla roşie face parte din familia legumelor rădăcinoase ca morcovul sau napul,este o plantă erbacee, bienală, leguminoasă, cu valoare terapeutică, cultivatã și provine din specia spontană răspândită în regiunile învecinate Mării Mediterane şi pe ţărmul răsăritean al Oceanului Atlantic.
Culoarea roşie este dată de pigmenţii antocianici și cu cât în sol existã mai mult potasiu cu atât sunt mai roşii.
În tradiţia popularã este cunoscută atât ca aliment cât şi ca medicament.
Sfecla roșie a fost descoperită în urmă cu aproape patru milenii, și s-a cultivat în Iran şi Asiria pentru gustul plăcut al frunzelor ei, la scurtă vreme a fost rândul rădăcinii să se facă cunoscutã, mai ales în ţările arabe, unde a devenit şi marfă de export.
Caravanele negustorilor plecau la drum lung spre Grecia antică şi Roma, cu desagii încărcaţi cu mărfuri, dar şi cu sfeclă. În Grecia sfecla simboliza starea de conflict.
În Roma, atitudinea faţă de sfeclă este mai degrabă respectuoasă, ea fiind considerată o legumă de lux care nu trebuie să lipsească de pe masa tocmai de aceea imperatorul Tiberius le-a impus germanilor cuceriţi de romani să plătească tribut în sfeclă.
Iniţial nu părţile subterane ci frunzele sfeclei constituiau partea apreciată din punct de vedere culinar.
Acum 4 milenii, popoarele asiro-babiloniene ce vieţuiau în regiunea actualului Iran preparau o supă dulceagă foarte hrănitoare.
Cea mai veche mărturie scrisă datează din sec IV D. Hr. şi îi aparţine medicului grec Dyphilos din Sipos, care afirma că sucul de sfeclă crudă are acţiune benefică asupra organismului energizându-l şi protejându-l la fel ca şi mierea, pe care o poate substitui cu succes. În Europa, sfecla comestibilă este cunoscută din sec XV-lea, dar soiuri perfecţionate, aflate şi azi în consum, datează abia din sec XIX.În România, sfecla roșie se cultivă în toate judeţele ţării.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice sfecla roșie conţine glucide 8-10 g% în special din zaharoză, protide 1,5; lipide 0,1; betaină, asparagină, acid glutamic, vitaminele: A, B1, B2, B3, B5, B6, B9 (acid folic 83 micrograme%), C (10 mg% în cea crudă şi 5% în cea fiartă), E, PP, biotin, oligoelemente, săruri minerale 1000 mg%, din care potasiu 300 mg%, sodiu 60 mg, calciu 29 mg%, magneziu 25 mg%, fier, cupru, zinc, mangan, bor, crom, nichel, fluor, seleniu, fibre 2,5-3,1 g% din care 80% sunt insolubile.
Conţine 8-10 g glucide la 100 g mai mult decât la alte legume proaspete (la care cantitatea de glucide este de 2-4 g la 100 g). Are 40 calorii la 100 g, fibre: 2,5-3,1 g pentru 100 g, 80% din aceste fibre sunt insolubile, cele care formează pereţii celulelor vegetale, sunt în mare măsură responsabile de consistenţa şi textura acestei legume.
Acţiunea farmacologică a sfeclei roșii este nutritivă, alcalinizantă, laxativă, aperitivă, răcoritoare, energizantă, antianemică, mineralizantă, hipotensoare, întăreşte imunitatea organismului, luptă pentru refacerea sângelui. Sfecla roșie utilizatã pentru uz extern are potential cicatrizant, dezinfectant, bactericid.
Are proprietatea de a distruge şi o serie de microorganisme, reechilibrează şi reglează sistemul nervos al întregului organism şi este uşor hipotensivă,regularizează funcţiile hepatice (datorită betainei),activează metabolismul general datorită glutaminei,creşte capacitatea de rezistenţă a organismului la diferite boli şi germeni patogeni, acţionează asupra epiteliului renal mărind cantitatea de urină,aprovizionează organismul cu substanţe minerale şi vitamine.
Sfecla roșie este un depozit de vitamine şi microelemente care spre deosebire de restul legumelor, nu se distrug şi nu se dezactivează prin prelucrare termică.
Asimilarea fierului din sfecla roșie este favorizată de vitamina C, prezentă în toate părţile plantei. În structura rădăcinii de sfeclă este prezent cuprul și zincul.
Lipsa de cupru în alimentaţie provoacă încărunţirea precoce a părului, îngreunează procesul de consolidare al fracturilor, provoacă dereglări în activitatea pancreasului,alt element important este zincul, prezent în cantităţi foarte mari și datorită prezenţei lui în alimentaţie, funcţionează bine organele de reproducere, împiedicã apariţia furunculozei și căderea părului.
Sfecla conţine şi o cantitate mare de mangan, care apără ficatul de distrofie adipoasă (lipidoză), scade nivelul de zahăr din sânge, ajută în lupta cu scleroza şi elimină surplusul de apă din organism. Sfecla conţine şi iod, care favorizează metabolismul, fiindu-le extrem de util persoanelor cu obezitate şi care suferă de inhibarea funcţiei tiroidei.
Celuloza din sfeclă scoate din organism toxinele, îmbunătăţeşte funcţionarea tractului intestinal, fiind un remediu în ameliorarea obezităţii şi constipaţiei. Medicina populară foloseşte toate componentele sfeclei: atât tuberculii cât şi frunzele.
Beta vulgaris rubra amelioreazã afecţiunile metabolice,afecţiunile neurologice, afecţiunile cardiovasculare, afecţiunile renale,afecţiunile de tip anemic,afecţiunile de la nivelul articulaţiilor.
Mangoldul(Beta vulgaris L. var cicla L) sau sfecla elvețiană este o altă plantă foarte rezistentă care se poate semăna în august și se cultivă exact ca spanacul. Plantațiile oferă recolte de toamnă sau de iarnă, iar dacă plantele sunt protejate de frig cu o mică seră sau un tunel vor oferi o recoltă bogat și în primăvară. Recolta de toamnă și iarnă este una cu frunze mici, în timp ce recolta din primăvară are frunzele mult mai mari.
Mangoldul este o plantă originară din zonele litorale ale Europei și Asiei, cultivată în special pentru pețiolul și nervura mediană cărnoasă. Modalitățile de pregătire a limbului frunzei sunt asemănătoare cu cele ale spanacului, iar în Evul Mediu mangoldul a constituit o legumă esențială în alimentația oamenilor. Această plantă este recunoscută și pentru conținutul ridicat în minerale și vitamina A.