CICOAREA – PLANTA DE AZUR

Cicoarea comună (Cichorium intybus) este o plantă erbacee, perenă, comestibilă, care aparține genului Cichorium din familia Asteraceae. Este cunoscută din antichitate: în Egiptul antic era cultivată ca plantă medicinală, fiind folosită pentru ameliorarea afecţiunilor hepato-biliare și renale dar şi ca remediu puternic împotriva otrãvurilor.
În zilele noastre, rădăcina de cicoare comună este un înlocuitor de cafea, iar părțile aeriene sunt folosite în scop medicinal sau culinar, frunzele bazale, cu un gust ușor amărui, se folosesc în salate asortate, precum și în pregătirea unor mâncăruri specifice bucătăriei franceze și italiene
Cicoarea comună este o plantă originară din nordul Africii, Europa și Asia, al cărei areal natural s-a extins și în America de Nord. Este cultivată în regiunile temperate.
Din cicoarea spontană cercetãtorii au creat diverse specii cultivate: andivele (Cichorium endiva), cicoarea pentru frunze (Cichorium intybus var. foliosus), cicoarea cultivată pentru rădăcină (Cichorium in-tybus var. sativus). În România se cultivă Cichorium intybus var. sativus în depresiunea Bârsei.
Cicoarea este o plantă erbacee perenă, spontană și adesea cultivată pentru rădăcinile sale din care se extrage un surogat de cafea. Cicoarea are o arie mare de răspândire în pășuni și fânețe, în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, căilor ferate și șanțurilor, pe marginea apelor curgătoare, din zona de câmpie până în cea de deal și munte. În scopuri medicinale de la această plantă se întrebuințează părțile aeriene (Herba Cichorii) ce se recoltează în prima perioadă de înflorire a plantei, in lunile iulie-august, când tulpinile nu au apucat încă să se întărească, rădăcinile (Radix Cichorii) se recoltează în lunile septembrie-octombrie.
Rădăcinile conţin 75-80% apă, mai mult de 18% glucide, 1-2% protide, provitamine şi vitamine, rezine, taninuri, uleiuri volatile, săruri minerale. Principala glucidă din rădăcinile de cicoare este inulina (15% din greutatea rădăcinii). Pe lângă inulină, în părţile subterane ale plantei se mai găsesc şi alţi carbohidraţi ca rafinozã, fructozã şi glucozã. În latexul din rădăcini se formează substanţe triterpenice amare (lactucinã, lactupicrinã, intibinã). Rădăcinile mai conţin colină şi lactuceroli.
În tulpini, frunze şi flori se sintetizează substanţe ca glucide (inulină, fructoză), acizi organici (acid cicoric, aminoacizi), antociani cu agliconii lor anto-cianoidici (cianodina), vitamine (colină, vitamina C, vitamine P), substanţe minerale (fier, potasiu, fosfor, calciu, mangan).
O bună parte din fierul din cicoare este legat de glicozizi, sub formă bivalentă, fierul din părţile aeriene ale cicorii se absoarbe mai uşor decât cel provenit din alte surse vegetale.
În cicoare există substanţe, cu structurã încă neelucidată, care acţionează asupra sistemului endocrin, asupra hipotalamusului şi a glandelor suprarenale, în general asupra sistemului nervos.
În frunzele verzi ale speciei de cicoare sălbaticã şi a varietăţilor cultivate se găsesc vitamine, enzime, aminoacizi, substanţe amare, minerale şi fibre. Dintre aminoacizi, predomină acidul aspartic şi asparagina, care prezintă proprietăţi hepatoprotectoare şi revigorante.
Cicoarea datorită principiilor amare, inulinei şi colinei are proprietăţi eupeptic-amare şi colagoge, în timp ce uleiul volatil şi rezinele sunt răspunzătoare de acţiunea uşor diuretică şi laxativă, stimulează funcţia ficatului şi rinichilor.Taninul ajută ca astringent, dezinfectant, cicatrizant.
Cicoarea are şi un uşor efect antibiotic, este activ ca diuretic,măreşte cantitatea de bilă şi o fluidifică (efect hidrocoleretic),este un purificator al sângelui și tonic general.
Este un component major al ceaiului depurativ, iar rădăcina al pulberii laxativ-purgative.
În tradiţia populară frunzele crude se aplicau pe răni şi tăieturi, ca şi petalele florilor, uneori plămădite în undelemn.
Cicoarea se poate folosi pentru ameliorarea unor afecţiuni hepatice, renale,digestive.