Lãcrămioara (lat. Convallaria majalis) este o specie de plante erbacee, perene prin rizom, încadrate în genul Convallaria, familia Ruscaceae.
Înainte planta se regãsea în familia Liliaceae sau Convallariaceae. Mai este denumită și clopoțele, crin de vale, dumbrăvioară, iarba Sfântului Gheorghe sau mărgăritar.
Există trei subspecii care au fost considerate specii diferite de unii botaniști:
Convallaria majalis var. keiskei – în China și Japonia, cu fructe roșii și flori în formă de castron.
Convallaria majalis var. majalis – în Eurasia, cu petalele albe.
Convallaria majalis var. montana – în SUA, cu o dungă verde pe nervura principală a petalelor florilor.
Lăcrămioarele au denumirea științifică de majalis sau maialis care înseamnă aparținând lunii Mai.
Numele genului ar deriva de la Lilium convalium, respectiv din cuvântul latin convallis = vale, ce arată locul creşterii; după alţii, din unirea cuvântului latin convallis cu cel grecesc leirion = crin, aluzie la florile sale care amintesc mirosul crinului; majalis din cuvintele majus = mai şi mense = lună, adică înfloreşte în luna mai.
Tulpina este înaltă de 15–25 cm, încadrată de două frunze mari, eliptice, cu nervatură arcuată. La capătul tulpinii se află o inflorescență simplă. Florile sunt albe, cu peduncul scurt, intens și plăcut mirositoare. Fructele sunt bace sferice, de un roșu aprins.
Poate fi întâlnită în pădurile de foioase, tufărișuri, lunci, regiunile deluroase și de câmpie din Europa, nordul Asiei și America de Nord.
În stare spontană lăcrămioara este ocrotită prin lege, are cerinţe ridicate faţă de umiditate, creşte pe soluri brune sau brun-roşcate bogate în calciu, fertile, prin păduri de foioase, mai ales stejărete, tufărişuri, lunci, în regiunile de câmpie şi dealuri.
Ca produs vegetal se folosesc frunzele, florile şi părţile aeriene de lăcrămioară -Convallariae folia, flores et herba. Colectarea se face pe timp uscat, după ce roua s-a ridicat: părţile aeriene şi florile – în timpul înfloririi, frunzele – până la înflorire şi la începutul înfloririi.
Frunzele de lăcrămioară la recoltare pot fi confundate cu:
-pecetea lui Solomon – Polygonatum officinale, frunzele căreia după formă şi mărime se aseamănă, dar sunt aşezate pe tulpină în câteva perechi altern;
-perişor – Pyrola rotundifolia care se deosebeşte prin frunze rotunde grupate în rozete bazilare.
Toate părțile plantei, inclusiv fructele, sunt extrem de toxice. În caz de ingerare, chiar și în cantități mici, poate provoca dureri abdominale, vărsături, precum și reducerea frecvenței cardiace.
Principalele substanțe active sunt:glicozide toxice cu acțiune cardiotonică: convaloatoxină, convalozidă, convaltoxol,saponozide: convalarină, convalamarină,acizi diverși,esențe parfumate,carbonat de calciu,mici cantități de ulei volatil.
Infuzia, maceratul și tinctura de lăcrămioară se pot folosi numai sub control medical pentru ameliorarea afecțiunilor cardiace, a migrenelor, nevralgiilor și amețelilor, având totodată și efecte diuretice. Orice autoterapie este contraindicată, planta fiind foarte toxică.
Heterozidele cardiotonice din lăcrămioară se găsesc dc obicei în cantităţi mai mici decât în alte produse (0,2 – 0,4%), au însă o activitate farmacodinamică importantă.
Convalatoxozida este una din cele mai toxice heterozide cardiotonice din câte se cunosc, este de 10 ori mai activă decât digitoxozida, de 2 ori mai activă decât strofantozida.
În flori conţinutul de convalatoxozida este de 2 ori mai mare ca în frunze.
Alături de această heterozidă principală, în Convallaria au mai fost identificate convalozida şi glucoconvalozida, care diferă de convalatoxozida prin una respectiv două molecule de glucoza, în plus la catena glucidică.
Glucoconvalatoxolozida şi convalozida, se găsesc şi în seminţele plantei sau numai în seminţe.
Tinctura Convallariae se foloseşte la nevroze şi alte dereglări ale activităţii cardiace.
